A venit timpul ca Total War: Rome II să vadă lumina zilei și să ajungă pe calculatoarele pasionaților de jocuri de strategie. Creative Assembly a promis un joc extraordinar, un urmaș demn al lui Rome: Total War. Rezultatul final nu este chiar cel scontat.
Jocul începe bine și prost în același timp. Partea bună este că jucătorul are parte de o minicampanie/tutorial care îl introduce în atmosferă și îi explică majoritatea lucrurilor pe care le poate face în joc. Partea proastă este că încă din prima luptă în care intră, jucătorul este lovit de probleme tehnice, în special de un framerate neașteptat de mic pe setările cele mai „arătoase”.
Campania jocului diferă în funcție de facțiunea aleasă. Avem de ales dintre următoarele tabere disponibile odată cu lansarea jocului pe piață: Republica Romană, Cartagina, Macedonia, Iceni, Arverni, Suebi, Parția, Egipt și Pontus. În afară de acestea, DLC-ul Greek States Culture Pack mai adaugă trei: Atena, Epir și Sparta. În viitorul apropiat vor fi introduși în joc și Seleucizii, în mod gratuit.
Evident, fiecare tabără vine cu propriile sale caracteristici, iar experiența de joc este foarte diferită în funcție de facțiunea aleasă. Spre exemplu Republica Romană beneficiază de mult mai multă disciplină și organizare decât anumite grupuri tribale, iar acest lucru devine evident atât pe parcursul campaniilor cât și în timpul luptelor.
Tehnologiile ce pot fi cercetate diferă de asemenea în funcție de facțiune și îi conferă fiecăreia anumite avantaje economice sau tactice. La fel se întâmplă și în cazul clădirilor ce pot fi construite în fiecare dintre regiunile cucerite.
Ca și în jocurile înterioare, o parte a jocului se desfășoară pe o hartă numită Campaign Map, iar cealaltă parte se desfășoară pe câmpul de luptă. În Campaign Map acțiunea se desfășoară „pe ture” și se pot lua decizii strategice pentru facțiune, precum inițierea de tratate comerciale, construirea de noi armate, inițierea unor cercetări tehnologice, crearea de așezări militare temporare sau trimiterea trupelor la atac, fie pe apă fie pe sol. Numărul de acțiuni ce pot fi realizate de-a lungul unei ture este limitat.
Partea de acțiune propriu-zisă a jocului este pornită din Campaign Map atunci când se inițiază un conflict armat. Aici se desfășoară operațiunile de luptă în timp real iar capacitatea jucătorului de a gândi stategic este pusă la încercare.
Ostașii se prezintă pe terenul de luptă pregătiți să lupte, iar jucătorul trebuie să ducă bătălia spre victorie utilizându-și trupele în cel mai eficient mod posibil, lucru care devine din ce în ce mai ușor odată cu înțelegerea punctelor forte și punctelor slabe ale fiecărei unități. La început însă, nu va fi deloc ușor.
Exista o limită a numărului de armate pe care o facțiune le poate conduce și o limită generoasă a dimensiunii unei armate, iar acest lucru încurajează construirea de armate mari și puternice, în loc de armate numeroase dar mici. Așa că luptele se desfășoară la scară largă și sunt spectaculoase. Există foarte multe tipuri de unități ce pot fi recrutate în armată, așa că jucătorul își poate compune armata după propriul gust.
Fiecare armată trebuie să fie condusă de un general care la rândul lui se constituie în trupă combatantă pe câmpul de luptă. De asemenea, generalul poate fi „upgradat” cu noi abilități ce-l vor ajuta în luptă.
Fiindcă tot vorbim despre politică, trebuie menționat că în Rome II management-ul regiunilor a fost simplificat. Regiunile sunt grupate în provincii, iar acum se pot lua decizii importante la nivel provincial, precum ridicarea sau scăderea nivelului taxelor, în funcție de cât de mulțumiți sau nu sunt cetățenii provinciei. Există până la 4 regiuni într-o provincie (din care una poate avea calitatea de oraș fortificat), așa că jocul îl scutește pe jucător de o mulțime de clicuri suplimentare și bătăi de cap atunci când acesta controlează multe regiuni. Pe de altă parte, fanii înrăiți ai seriei s-ar putea să regrete că nu au același nivel de control pe care îl aveau în titlurile anterioare.
Dar să vorbim despre lupte. O importanță aparte pe câmpul de luptă o are sistemul de line of sight care este bine implementat și adaugă o nouă dimensiune tactică jocului. În cazul în care trupele jucătorului nu au contact vizual direct cu trupele inamice, venirea inamicilor nu va putea fi anticipată. În schimb, dacă trupele privesc spre câmpie de pe marginea unui deal, atunci vor putea vedea trupele inamicului, iar tipul și poziția fiecărei unități inamice vor apărea pe monitor. De asemenea, ascunderea trupelor în păduri le face invizibile și le permite crearea de ambuscade.
Dacă tot discutăm despre dealuri, poziționarea pe verticală a trupelor este foarte importantă. Este poate una dintre cele mai de bază reguli strategice aceea că trupele poziționate la înălțime au un avantaj în fața celor care nu beneficiază de aceeași înălțime. Acest lucru era valabil și în celelalte jocuri de strategie Total War, iar În Rome II este mai adevărat ca oricând. În plus, coborârea trupelor de pe dealuri și ciocnirea cu adversarii de pe câmpie produce un rezultat spectaculos care are în vedere inerția celor care coboară, decimând practic unitățile adverse în timpul ciocnirii în forță.
De asemenea, spre deosebire de alte jocuri de strategie, Rome II pune la loc sfânt ideea de Friendly Fire On, așa că dacă în timpul ciocnirii trupelor ordonăm arcașilor să atace de la distanță, chiar și proprii soldați prinși în luptă vor fi străpunși de săgeți.
Dar nu totul este roz. Interfața jocului, atât în Campaign Map cât și în timpul luptelor, lasă de dorit. Adaptarea la interfață ia ceva timp și parcă de multe ori jocul eșuează să transmită anumite informații esențiale. Mai mult, există momente în care Rome II îl obligă pe jucător să ia o anumită decizie, fără să-i ofere acestuia informațiile necesare luării unei decizii bazate pe cunoașterea contextului și a efectului deciziei.
Din fericire, cel puțin în privința unităților de luptă, a tehnologiilor, abilităților, clădirilor și chiar și a resurselor se găsesc destule informații într-o enciclopedie a jocului, un fel de wiki ce se deschide într-o fereastră nouă, deasupra tuturor celorlalte. Tot această secțiune are și rolul de manual al jocului.
Revenind la lupte, trebuie să remarc că AI-ul, deși în general îmbunătățit față de jocul precedent, are niște probleme noi și mari. Iar acest lucru se aplică atât pentru trupele proprii cât și pentru cele inamice. De exemplu, am ordonat întregii armate să se repoziționeze pe un flanc, iar o parte dintre unități au considerat că drumul cel mai rapid până la acel punct este să ocolească orașul și să treacă la 10-20 de metri de soldații inamici. La rândul lor, inamicii nu au reacționat la trecerea trupelor mele complet vulnerabile prin fața lor. Chiar și în Campaign Map, AI-ul ia niște decizii lipsite de logică uneori.
Dincolo de AI, m-a deranjat foarte mult camera în timpul luptelor. Fiecare nivel de apropiere (zoom) sau depărtare față de sol resetează unghiul camerei față de sol la o setare predefinită, indiferent de unghiul pe care îl folosește jucătorul la un moment dat. Camera este o problemă și în Campaign Map, dat fiind că nu permite un zoom out foarte mare iar navigarea printre teritorii devine greoaie. Dincolo de aceste neajunsuri, există și părți bune în acest segment: camera permite vizualizarea soldaților de la nivelul lor, ba chiar există și opțiunea pornirii unei „camere cinematice” care urmărește o unitate aproape ca prin ochii unui soldat.
De departe cea mai mare problemă a jocului este faptul că, și o spun cu regret, este nefinisat. Acest lucru este evident când observăm glitch-urile prezente la tot pasul, precum clipping, dispariție de texturi, trupe zburătoare sau inamici ce pur și simplu nu pot fi atacați. Mi s-a întâmplat chiar să nu îmi apară pe ecran micul buton de Start Battle ce trebuie apăsat după poziționarea trupelor, astfel fiind nevoit să reiau jocul de la ultimul save. Altă dată jocul a înghețat în urma unei simple minimizări.
Și asta nu e tot, jocul merge înfiorător chiar și pe sisteme ce trec cu mult peste specificațiile recomandate de producători, chiar și pe setări scăzute. În funcție de mediul de joc și numărul trupelor de pe ecran, framerate-ul poate stagna la 15-20 de cadre pe secundă pe un sistem care rulează alte jocuri la setări maxime fără probleme.
Acest comportament nu este izolat – în acest moment forumul oficial al jocului este plin de astfel de plângeri iar producătorii și-au cerut scuze și au promis că vor lansa periodic patch-uri pentru repararea jocului. Chiar și când framerate-ul urcă peste 30, sunt cazuri în care trupele merg greoi, „în reluare” și nici măcar activarea funcției fast forward nu le face să se miște așa cum ar trebui în mod normal.
În afară de momentele cu probleme, grafica jocului arată destul de bine. Terenurile de luptă sunt mari, la fel și orașele, iar mulțimea de soldați prezenți pe ecran creează o atmosferă fantastică. Nici sunetul nu este mai prejos. Soldații comunică între ei, țipă în timpul luptelor, iar sunetele armelor produc senzația de imersiune.
Total War: Rome II este un joc cu idei bune, cu complexitate, dar și cu probleme serioase. Producătorii de la Creative Assembly au dorit să creeze cel mai bun și cel mai mare joc din seria Total War, dar se pare că nu au apreciat corect timpul până la finalizarea jocului și au fost nevoiți să lanseze continuarea apreciatului Rome: Total War într-o manieră dezamăgitoare.
Cu siguranță că în câteva luni de zile patch-urile vor rezolva o mare parte din problemele jocului, însă ce am putut testa la momentul actual a fost o experiență dulce-amăruie, care m-a lăsat doar cu speranța că peste o jumătate de an voi reinstala jocul și îl voi putea savura la adevărata sa valoare. Total War: Rome II are potențial, dar momentan pare să nu fi ieșit din stadiul de Beta.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER